O consecință a abordării agresive a naturii Domnului Christos este ideea că omul nu are nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru a birui păcatul. Dacă omul nu ar putea să biruiască răul, atunci Satana ar avea dreptate că omul nu poate ține Legea. Conform acestui raționament, rolul Duhului Sfânt este acela de educator, pentru a învăța omul cum să-și folosească puterea de alegere, și nicidecum acela de regenerare a chipului lui Dumnezeu, de recăpătare a puterii pierdute prin păcătuire. De unde vine această mentalitate? De la o concepție nebiblică despre natura Domnului Christos. Aceia care se aventurează să explice versete ca Evrei 4:15 (Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat), pe baza corelării natura umană căzută-natura lui Christos, trag concluzia că Iisus a fost identic cu noi, dar a biruit. Și noi deci, trebuie și putem să biruim, ajungând în aceeași situație de a fi ispitiți, dar fără păcat. Observați, emfaza legalistă, care pune accentul pe ceea ce face păcătosul, și nu pe ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru păcătos, prin credința în Christos.
PĂCĂTOSUL ARE NEVOIE DE CHRISTOS este o afirmație pe care o poate accepta orice creștin cu ușurință, dar acest drum sigur poate cunoaște o bifurcație odată cu răspunsul la întrebarea: nevoie pentru ce? Cei care aderă la perfecționism consideră că Christos este cârja de care am nevoie pentru a face fapte bune. Cei care refuză să intre pe poarta interzisă a tainei naturii Domnului Christos, înțeleg că: "Este imposibil să scăpăm prin noi înșine, din prăpastia păcatului în care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele și nu le putem schimba. 'Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul' (Iov 14:4). Căci 'umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună' (Rom 8:7). Educația, cultura, exercitarea voinței, eforturile omenești: toate acestea au sfera lor de acțiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăți izvoarele vieții. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viață de sus, mai înainte ca oamenii să poată fii schimbați de la păcat la sfințenie. Această putere este Christos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viață ale sufletului și să-l atraga spre Dumnezeu, spre sfințire." Ellen White, CCH, p. 18.
Dacă Îl facem pe Domnul Christos cu totul om, rămânem fără un Mântuitor, pentru că omului îi este imposibil să se scape pe sine din prăpastia păcatului. Și dacă lucrul acesta nu este cu putință, atunci trebuie să regândim în alți termeni natura omenească. Omul are putere și se poate descurca singur, cu 'puțin' ajutor supranatural. DAR "Ideea că este necesară numai o dezvoltare a calităților bune care există de la natură în om este o fatală înșelăciune. Căci 'omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește (1 Cor 2:14)'". Idem
Rămâne deci valabilă întrebarea: De ce are nevoie păcătosul de un Mântuitor? Pentru a-l ajuta "să nu mai păcătuiască?" sau pentru a-i reda puterea pierdută odată cu neascultarea? Va continua...
Dacă a vorbi despre natura Domnului Christos necesită multă atenție pentru că avem de-a face cu o taină, natura omului căzut este mai ușor de analizat. Aceasta, întrucât toți urmașii lui Adam se împărtășesc de ea și îi văd roadele în propria viață. Chiar și marile întrebări de genul "cum a putut să facă așa ceva", își găsesc răspunsul în pasaje biblice precum: „Inima este nespus de înșelătoare și de desnădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9 VDC) sau: "Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gîndurile rele, preacurviile, curviile, uciderile,furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru, și spurcă pe om.“ (Marcu 7:22, 23 VDC). Strâns legată de înțelegerea naturii omului este înțelegerea naturii păcatului, în sensul că prima este influențată de cealaltă. În acest punct avem de-a face cu întrebări de genul: "Ce este păcatul?","Cât de păcătos este păcătosul?",
"Cât de profund este păcatul nostru?". Suntem noi buni, dar din cauza ispitelor călcăm Legea lui Dumnezeu, sau suntem răi în esență, cu chipul lui Dumnezeu aproape distrus în noi, și păcătuim din cauza naturii noastre păcătoase? Este păcatul doar ceea ce facem, sau ceea ce suntem?
Ce ne învață Biblia despre păcat? La general vorbind, Biblia definește păcatul ca faptă. În 1 Ioan 3:4 citim:
"Oricine face păcat, face și fărădelege; și păcatul este fărădelege." (1 Ioan 3:4 VDC). Dar multe texte din Scriptură definesc păcatul ca stare: "Iată că sînt născut în nelegiuire, și în păcat m’a zămislit mama mea."(Psalmi 51:5 VDC); "Cei răi sînt stricați încă din pîntecele mamei lor,mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pîntecele mamei lor."(Psalmi 58:3 VDC). Despre Israel, Domnul spune: "Căci știam că ai să fii necredincios, și că din naștere ai fost numit răzvrătit." (Isaia 48:8 VDC). Deasemenea, în Predica de pe Munte Iisus vorbește despre răutatea care se găsește în inima omului (Mat. 5:21.22.27.28), fariseilor le spune: "Pui de năpîrci, cum ați putea voi să spuneți lucruri bune, cînd voi sînteți răi? Căci din prisosul inimii vorbește gura." (Matei 12:34 VDC), și deasemenea și ucenicilor: "Deci, dacă voi, cari sînteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cît mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfînt celor ce I-L cer!“ (Luca 11:13 VDC).
Cuvintele și faptele păcătoase își au originea în răutatea inimii: " Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele."(Matei 15:19 VDC). Păcătoșenia inimii, pe care o să o numim PĂCAT, produce fapte păcătoase individuale, pe care le numim păcate. Astfel, prin natură, noi suntem copii ai mâniei (Efeseni 2:3), care sunt momiți la păcat de propriile lor pofte (Iacov 4:1). Deaceea, noi păcătuim pentru că suntem păcătoși. Singura ființă omenească fără păcat este Christos. Doar despre El citim că "n-a cunoscut niciun păcat" (2 Cor 5:21), că era "despărțit de păcătoși" (Evrei 7:26), și că "în gura Lui nu s-a găsit vicleșug"
(1 Petru 2:22). Astfel, El a putut să fie " Mielul fără cusur și fără prihană." ( 1 Petru 1:19). Va urma!
Termenul "Noua Teologie" este prima dată folosit cu referire la teologia adventistă de M.L. Andreasen când a publicat Scrisori către Biserici în anul 1959. El a scris aceste "epistole" ca răspuns la cartea "Întrebări despre doctrină", publicată în 1957. Atacul său asupra conducerii de atunci a bisericii Adventiste a fost cu atât mai de impact cu cât el era unul dintre teologii renumiți ai bisericii. Acuzațiile aduse de el se îndreptau în direcția schimbării, sau vinderii adventismului pentru a primi recunoaștere evanghelică. Practic, ce se întâmplase?
Conversațiile evanghelico-adventiste
Walter Martin, un pastor Baptist, candidat pentru doctorat la Universitatea New York, avea nevoie de materiale în cercetarea pe care o desfășura pentru teza sa de toctorat despre "Religiile necreștine din Statele Unite." Astfel, în anul 1955 el s-a adresat Conferinței Generale cu o serie de întrebări. A urmat o serie de discuții purtate pe parcursul unui an în birourile Conferinței Generale, între câțiva reprezentanți evanghelici precum: Walter R. Martin, George E. Cannon, profesor de teologie, și mai târziu Donald G. Barnhouse, pastor prezbiterian, prezentator radio și editor șef la Eternity Magazine. De partea cealaltă, biserica Adventistă a fost reprezentată de LeRoy Edwin Froom, W.E. Read, T.E. Unruh și mai apoi Roy Allan Anderson, editor la Ministry. Scopul dsicuțiilor a fost ca Walter Martin să primească informații cât mai clare despre doctrinele distinctive ale adventiștilor. M.L. Andreasen nu a participat la aceste discuții, condamnându-le drept capitulare și trădare din partea liderilor adventiști. A urmat o confruntare între Andreason și președintele de atunci al Conferinței Generale, Reuben F. Figuhr, căruia i-au fost adresate scrisori dure, în special în anul 1957. Când i s-a refuzat o audiență pe acest subiect, Andreasen și-a făcut publice Scrisorile către Biserici. La pagina 13 a scrisorii 1, Andreasen spunea: "Oricine acceptă noua teologie trebuie să respingă Mărturiile. Nu există altă alegere." Prin "Noua Teologie" Andreasen înțelegea în special învățătura cu privire la natura nepăcătoasă a Domnului Christos și ispășirea completă de la cruce, așa cum au fost prezentate în cartea "Întebări despre doctrină."
Este Noua Teologie cu adevărat nouă?
Este demnă de remarcat în acest context avertizarea pe care o găsim în Scrisoarea 32, din 1899 adresată unui frate Baker: "Fii atent, foarte atent cum înțelegi natura umană a Domnului Christos. Nu-L prezenta înnintea oamenilor ca un om cu înclinațiile păcatului. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat o fiiință fără păcat, pură, fără o mânjitură de păcat; el era după chipul lui Dumnezeu. Putea cădea, și a căzut prin păcătuire. Din cauza păcatului, posteritatea s-a născut cu înclinații de neascultare inerente. Dar Christos a fost unicul Fiu al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană și a fost ispitit în toate lucrurile așa cum este ispitită natura umană. El putea păcătui; putea cădea, dar pentru nicio clipă nu a fost în El o înclinație păcătoasă. În pustie a fost asaltat cu ispite, așa cum Adam a fost asaltat în Eden." În continuare urmează avertizarea cea mai importantă: "Frate Baker, evită orice întrebare în legătură cu umanitatea Domnului Christos care poate fi greșit înțeleasă. Adevărul se găsește aproape de calea încumetării. În analiza umanității lui Christos, trebuie să ai mare grijă la fiecare afirmație, ca nu cumva cuvintele tale să fie înțelese ca spunând mai mult decât implică ele, și astfel să pierzi sau să eclipsezi percepția clară a umanității Sale combinată cu divinitatea. Nașterea Sa a fost o minune a lui Dumnezeu...Este o taină neexplicată muritorilor cum a fost ispitit așa cum suntem noi, și fără păcat. Întruparea lui Christos a fost mereu, și va rămâne mereu o taină." Grija, atenția mărită și acceptarea faptului că avem de-a face cu o taină ne poate feri de la un șir de discuții fără suport, și evident de la concluzii eronate. Va urma!
Un exemplu de ușă închisă în teologie este natura Domnului Christos. Despre ea, Scriptura de spune: "Și fără îndoială, mare este taina evlaviei...Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovenit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă." (1 Tim 3:16). Acest verset face parte dintr-o argumentație a Apostolului Pavel, în care explică motivul pentru care oferă membrilor instrucțiuni despre cum să se poarte în raport cu Biserica.
De fapt, scopul pentru care Apostolul îi scrie lui Timotei această epistolă este clar exprimat în 1:18.19: "Porunca pe care ți-o dau, fiule Timotei, după proorociile făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele să te lupți lupta cea bună, și să păstrezi credința și un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, și au căzut din credință." Păstrarea credinței și implicit a cugetului curat a fost și ținta vieții Apostolului, întrucât el îi scrie lui Timotei despre această luptă bună pe care a dus-o până la capăt: "M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința" (2 Tim 4:7).
După ce dă câteva sfaturi cu privire la atitudinea în și față de Biserică, Apostolul reia în capitolul 4 din 1 Timotei tema credinței: "Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roș în însuși cugetul lor." (1 Tim 4:1.2) Deși următorul verset introduce o problemă punctuală, cu care Biserica se lupta atunci, cadrul general este clar explicat și astfel ideea lepădării de credință a unora în vremile din urmă, este actuală. După acest moment, Pavel continuie să ofere instruire despre atitudinea potrivită față de Biserică, pentru a reveni în sfârșitul Epistolei la ideea de bază, într-un ultim apel adresat lui Timotei ca un legământ: "Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, și caută neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat, și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori." (1 Tim 6:11.12). În contextul larg al Epistolei, este evident că "taina evlaviei" este centrul credinței pentru care se luptă Apostolul Pavel, și pentru care trebuie să se lupte și Biserica. Iisus Christos cu întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea Sa în slavă este adevărul pe care este clădită Biserica, și este o taină. Este limpede faptul că avertizarea lui Pavel cu privire la lepădarea credinței în vremurile din urmă are legătură directă cu această taină, Iisus Christos. O ușă închisă, pe care mulți vor să intre amăgiți de duhurile înșelătoare, sfârșind în rătăcire și alipire de aceste duhuri și învățăturile lor. În următoarea postare vom căuta să înțelegem mai bine cum se manifestă acest conflict pe terenul discuției despre Noua Teologie. Va urma!
Mă întreb cum ar arăta casele, magazinele sau birourile fără uși. Ți-ai imagina viața într-o lume fără uși? Te-ai mai simți în siguranță dacă intrarea de la blocul tău nu ar mai avea interfon, sau dacă nu ai mai avea ușă la apartamentul tău? Probabil că o astfel de întrebare te face să zâmbești, cel puțin, întrucât în condițiile actuale siguranța este pe cale de dispariție. Poate vă surprinde, dar Biblia vorbește și despre...uși, și încă exhaustiv. Fără a epuiza subiectul, vă propun să urmărim împreună modul în care Biblia îl prezintă. Primul popas o să-l facem în locul unde nu m-aș fi gândit niciodată că ar fi nevoie de o intrare.
Geneza 2:24 ne spune: "După ce l-a alungat pe om, a pus la răsăritul grădinii Eden niște heruvimi și o sabie învăpăiată care se rotea, ca să păzească drumul spre pomul vieții"(Geneza 3:24 NTR). Interesant, nu? După ce pământul este creat într-un mod uimitor de frumos, Dumnezeu alege să pună deoparte o grădină, care evident avea o intrare. Te-ai întrebat vreodată de ce se pune această grădină deoparte? Dacă planul inițial nu ar fi căzut, cine ar fi locuit în ea, din moment ce tot pământul trebuia umplut? Fără a intra în zona speculației, putem ști cu siguranță ce se întâmpla în grădina Eden. Aici au avut loc evenimente extrem de importante pentru viața noastră pe pământ. Mai întâi, Adam a fost pus în acest spațiu după ce a fost făcut din pământ, și după ce a pus nume tuturor animalelor ca semn al superiorității și stăpânirii sale asupra lor, a primit-o în dar pe Eva ca egală. Tot aici Dumnezeu se întâlnește nestingherit cu prima pereche, iar ei au acces la informații despre finalul luptei dintre sămânța femeii și șarpe (Gen 3:15). Pe scurt, grădina este spațiul în care Dumnezeu se descoperă (revelează) pe sine în calitățile ce caracterizează relația Sa cu omul: Creator-Răscumpărător. Ca unul care locuiește în mijlocul grădinii atât prin pomul vieții cât și prin rolurile pe care le joacă în existența primei perechi, Dumnezeu vrea să folosească același loc pe tot parcursul existenței umane pentru același scop: să fie cu omul în centrul vieții lui. În timp ce întregul pământ avea să le slujească drept mediu de viață, doar grădina Eden avea să fie locul întâlnirii lor speciale cu Creatorul. Și nu numai atât. Din toată planeta, numai acesta avea să fie locul în care urmașii lui Adam ar fi venit să mănânce din pomul vieții. Și totuși, situația se schimbă prin alegerea de a nu asculta porunca ce punea la probă. Astfel, doar la câteva capitole de la descrierea literară a apariției vieții pe pământ prin săptămâna de șapte zile a creației, moment în care Dumnezeu lasă omului acces liber la "sursa vieții", (Gen 2:9.16.17) pomul ale cărui fructe permiteau perpetuarea vieții omului pe pământ, grădina Edenului este "securizată" prin blocarea accesului. Așezarea heruvimului la răsăritul grădinii, reprezintă de fapt blocarea accesului în interiorul grădinii mult râvnite. Acest fapt este cât se poate de explicabil, întrucât nu ne putem imagina cum Adam și Eva ar fi putut să mai intre în grădină după neascultare, și să se plimbe pe lângă acest pom al vieții, nefiind capabili să mai mănânce din el.
Nu ne plac interdicțiile. Nici cele de viteză, nici de vreo altă natură. Și la fel se întâmplă și când vine vorba de teologie. Vă imaginați cum ar arăta teologia cu "ușile deschise"? Aici este locul unde studenții Bibliei se împart în două: pe de o parte, aceia care primesc lumină din ușile deja deschise și umblă în ea, de cealaltă parte, cei care caută noi uși și se străduiesc să deschidă ceea ce este deocamdată închis. Recent, am citit un articol despre natura inspirației Scripturii și am găsit comparația dintre natura divino-umană a Domnului Christos și Biblia. Articolul susținea că așa cum natura aceasta divino-umană a Cuvântului întrupat nu poate fi explicată, fiind un mister, tot asemenea natura Cuvântului scris este un mister. În acest context, încercarea de a vorbi despre Inspirație-Revelație cu scopul de a explica "erorile" sau "inconsecvențele" din Scriptură eșuează. Ușa se închide din milă pentru omul căzut, și așa va rămâne, până la un punct din istorie. Mă miră ușurința cu care se discută în ultima vreme despre lucruri care nu cu mult timp în urmă erau subiecte mai mult de rugăciune, studiu și meditație, decât de polemici. Aș vrea să îți imaginezi un scenariu: Adam și Eva sunt la prima lor zi în afara grădinii. Ziua trece greu, deoarece totul s-a schimbat de când Dumnezeu le-a arătat drumul către afară. Credeți că era posibil ca această pereche să se întoarcă la grădină și să încerce să convingă heruvimul să le dea voie să intre? Speculând, putem presupune multe. Dar se pare că textul biblic ne îndreaptă atenția în altă direcție. În Geneza 3:24 citim : "Astfel a izgonit El pe Adam și la răsăritul grădinii Edenului a pus niște heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieții." Interesant, nu? Dumnezeu gonește prima pereche, și apoi pune un zid de despărțire între ei și El. În limba ebraică, verbul tradus de Cornilescu prin "a izgoni", apare și în 2 Sam 3:23, 1 Regi 20:34 și Ier 40:5, unde are sensul de "a da drumul", "a lăsa să plece". Foarte relevante sunt versetele din Ieremia: "Acum, iată că te eliberez din lanțurile pe care le ai la mâini. Vino cu mine în Babilon, dacă vrei, și eu voi avea grijă de tine. Dacă nu vrei să vii, nu veni! Iată, toată țara este înaintea ta, du-te oriunde îți va plăcea! Fiindcă Ieremia întârzia să răspundă, căpetenia gărzilor a adăugat: întoarce-te la Ghedalia, fiul lui Ahikam, fiul lui Șafan, pe care împăratul Babilonului l-a pus conducător peste cetățile lui Iuda și locuiește cu el în mijlocul poporului sau du-te oriunde îți va plăcea! Apoi căpetenia gărzilor i-a dat provizii și un dar și l-a lăsat să plece." În acest context, Ieremia este lăsat liber să aleagă, iar în momentul când variantele au fost expuse, el a fost liber să ia o decizie. Adam și Eva au luat decizia de a pleca din prezența lui Dumnezeu, iar El le-a respectat decizia. Atunci, se ridică întrebarea: I-a fost cumva frică lui Dumnezeu ca nu cumva cei doi să dea buzna în grădină? Avea El ceva de ascuns? Unii teologi sugerează că da, căutând să forțeze uși pe care Dumnezeu nu le-a permis accesul. Dar de fapt, decizia lui Dumnezeu de a păzi calea spre grădină era nu una prohibitivă, ci salvifică. Dumnezeu îi împiedică de la perpetuarea răului, și pune în aplicare planul pentru readucerea lor cu drepturi depline în prezența Sa. Dumnezeu nu interzice fericirea omului creat tocmai pentru a fi fericit, ci pune un obstacol în calea nefericirii. Astfel, ușa închisă este un gest al harului. Va urma!
Vechea lege a talionului mai este încă aplicată în unele locuri de pe glob, dar aplicarea ei nu este întotdeauna ușoară. O femeie din Iran, care a rămas oarbă după ce un bărbat i-a aruncat în față un vas cu acid, a cerut să se aplice aceeași pedeapsă și bărbatului condamnat. În cele din urmă, după ce pedeapsa fusese amânată odată, femeia l-a iertat în ultimul moment. Întâmplarea aceasta îmi ridică o întrebare cu privire la aceeași lege, așa cum apare ea în Vechiul Testament.
După ce în Exodul 20 poporul Israel primește Legea Morală a celor 10 porunci, veșnică și neschimbătoare, în capitolele următoare apar așa numitele legi civile. Acestea cuprind și legea ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, pentru prima dată menționată în Exodul 21:23-25. Legea aceasta mai este amintită și în Leviticul 24:20, în Numeri 35:30-34 precum și în Deuteronom 19 și în Predica de pe Munte în Matei 5:38.
O abordare greșită și frecvent întâlnită este aceea de a interpreta cele două puncte de vedere (cea din Vechiul și cea din Noul Testament) antagonic. De regulă, Dumnezeul Vechiului Testament este văzut ca fiind doar drept și chiar aspru. Imaginea aceasta, mai nou este construită cu ajutorul metodei istorico-critice, care pune pasajele mai întunecate din VT pe seama lui Moise și a contextului cultural al poporului evreu. Din păcate, cei care adoptă imaginea unui Dumnezeu aspru și drept bazat și pe legea ochi pentru ochi uită că Dumnezeu este prezentat în același context și ca milostiv (Ex 22:27 up și Ex 23:1-9).
Pentru o înțelegere echilibrată a legilor Vechiului Testament este nevoie să înțelegem motivul pentru care Domnul Christos desființează legea talionului. Predica de pe Munte este prezentarea princiipiilor noii Împărății pe care Domnul Christos a inaugurat-o la venirea Sa, numită și Împărăția Harului. Astfel, în Matei 5 întâlnim atitudinea potrivită a celui care a primit Împărăția în inimă (Lc 17:21). Astfel, când punem alături cele două puncte de vedere, observăm că ele se ocupă de două situații diferite. În timp ce legile civile ale Vechiului Testament se ocupau cu stabilirea ordinii și a echității la nivelul judecății poporului, Noul Testament pune accent pe atitudinea personală față de cel care comite o nedreptate. Cele două au însă și un punct comun, foarte important: Dumnezeu este milostiv (Ex 22:27 up și Lc 6:36). El nu lasă lucrurile să scape de sub control, și nu lasă răul nepedepsit, și în același timp are grijă de poporul său și îl protejează cu legi drepte (Deut 6:24).
Prima parte a întrebării este: ce s-ar fi întâmplat dacă poporul refuza să aplice această lege în cazul celor vinovați? Probabil că mulți și-ar fi pierdut încrederea în capacitatea lui Dumnezeu de a face dreptate (interesant este că deși există câteva ocazii în care Dumnezeu intervine promt pentru a face singur dreptate (Nadab și Abihu, Core Datan și Abiram, Anania și Safira-cu ajutorul lui Petru), au existat și aceste situații bine delimitate în care poporul trebuia să facă dreptate. Când vorbim însă despre atitudinea față de aproapele, fie el și cel ce ți-a greșit, Biblia oferă un singur cuvânt: milă; răzbunarea este a Domnului (Rom 12:17-21 urmat de Rom 13 în care se vorbește despre originea divină a stăpânirilor).
A doua parte a întrebării ar suna așa: ce s-ar întâmpla dacă cineva care este nedreptățit și deși are dreptul să se răzbune, ca în cazul din Iran, refuză să o facă și iartă? De reținut că Biblia descurajează puternic atitudinea de a-ți face dreptate de unul singur. Întotdeauna sunt date direcții explicite pentru a încredința cazul tău în mâinile celor avizați, sau direct în mâinile lui Dumnezeu. Exemplul cel mai concludent în acest sens este atitudinea lui David față de regele Saul, care îl urmărea ca să-l omoare. Deși a fost în măsură să se răzbune la un moment dat, și deși a fost încurajat chiar și de oamenii care-l însoțeau, David refuză să-și ia cazul în propriile mâini, lăsându-L pe Dumnezeu să lucreze. Care a fost răspunsul lui Dumnezeu la atitudinea lui David? L-a binecuvântat și l-a făcut să prospere în orice făcea.
Ca lecție pentru noi, mila intră în acțiune atunci când omul o merită mai puțin. Aici este desăvârșirea la care ne cheamă Dumnezeu.
Schimbare, schimbare... Auzim și gândim aproape tot timpul acest sunet scârțâietor pentru confortul nostru cel de toate zilele. Auzim, gândim, vorbim, și...ne schimbăm cu fiecare nanosecundă ce trece. Trece, pentru ca noi și tot ce ne înconjoară să nu mai fim niciodată aceeași. Este schimbarea bună, sau rea. Este ea ceva ce poate fi indus, sau oprit? Nu-mi propun să răspund în continuare la aceste întrebări, ci mai degrabă să discutăm despre necesitatea îndreptării procesului schimbării în direcția dorită. Și aceasta în special în Biserică. Iată câțiva pași experimentați deja în bisericile care cunosc o schimbare mai întâi calitativă, și apoi cantitativă.
1. Roagă-te mult. Un viitor fantastic pentru viitorul bisericii tale începe cu rugăciune. A lucra fără un efort serios în rugăciune, indiferent cât de inteligent sau serios efortul, va avea ca rezultat realizări omenești și simțământul că biserica este mai mult decât atât. Dacă luăm în serios Cuvântul Domnului, vom asculta mesajul Său din Zaharia 4:6: Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, spune Domnul Cel Atotputernic. Rugăciunea este un prim pas ne-negociabil pentru înviorarea bisericii și creștere.
Noi dorim ca bisericile noastre să fie călăuzite de Dumnezeu, așa că trebuie să începem întrebându-L pe Dumnezeu unde vrea El să mergem. Pe lângă timpul regulat de devoțiune, pune deoparte o oră în fiecare zi ca să te rogi pentru biserica ta, pentru liderii ei, pentru comunitatea locală, pentru binecvântări speciale de la Dumnezeu pentru biserica ta. Roagă-te pentru înțelepciune și o viziune de la Domnul despre visele Sale pentru adunarea ta. Cere-I Domnului să-ți arate cum vrea să se slăvească prin biserica ta. Ca lider spiritual, datoria ta nu este doar de a călăuzi și a direcționa membri, ci de a-i călăuzi și a-i direcționa în calea Domnului.
2. Cultivă spiritualitatea. Spiritualitatea sănătoasă și în creștere trebuie să aibă prioritate în fața creșterii numerice. În eforturile noastre de a ne înviora bisericile sau de a transforma cifrele aflate în declin, creștinii încearcă tot felul de soluții: introducerea de noi programe, schimbarea clericilor, alcătuirea de noi statute, noi strategii, adoptarea a ceea ce a mers în alte locuri. Gilbert R. Rendel, cercetător și consultant al Institutului Alban susține că niciuna din acestea nu funcționează. Schimbarea de durată, semnificativă, este una spirituală.
O accentuare a spiritualității și a înviorării ar trebui să fie principala lucrare a bisericii, și aceasta cere o mai mare investiție în dezvoltarea spirituală a pastorilor, a liderilor și a membrilor noștri. Cel mai important bun al bisericii sunt oamenii ei: când acești oameni sunt sănătoși spiritual, în maturizare, instruiți și echipați, ei vor face lucruri mari pentru Dumnezeu. După cum este descris în culori vii în cartea Fapte urmașii complet devotați ai lui Christos vor da totul pentru Dumnezeu și scopului Său.
Parte din cultivarea spiritualității este abordarea întregii lucrări a bisericii- de la Școala Biblică de Vacanță la ora instructorilor ca fiind o lucrare a Împărăției. Dacă nu este o lucrare a Împărăției, atunci oprește-te din a o mai face! Dar dacă este, atunci comunică acest simțământ de interes și sfințenie pe măsură ce îți faci lucrarea ta; deasemenea încurajează-i pe alții pentru lucrarea lor; și amintește-ți ție însuți și altora că lucrarea bisericii nu este doar importantă, este veșnică.
3. Optimismul bazat pe credință. Dumnezeu poate să facă lucruri uimitoare, imposibile. El a creat Universul și continuă să îl susțină prin puterea Cuvântului Său (Evrei 1:3), deci isprăvile minunate sunt specialitatea Lui. Credința în Dumnezeul Cel viu și în Cuvântul Său puternic face o diferență în mod absolut în sănătatea și direcția unei biserici. Deci primește anticiparea plină de speranță pe care ți-o oferă credința ta creștină, și transmite-o mai departe fiecărui membru din comunitate. Folosește acest optimism bazat pe credință în toate comunicatele tale oficiale și neoficiale. Spune iar și iar cum stau lucrurile: Dumnezeu poate face imposibilul-și vrea să-l facă aici!
4. Oferă viziunea despre biserica la care visezi. Dumnezeu are un vis pentru biserica ta, și este tot ce ți-ai putea dori. Imaginează-ți un loc în care oamenii experimentează Evanghelia, o comunitate plină de rugăciune și de puterea Duhului Sfânt, un agent al schimbării eterne în comunitatea locală, un loc unde închinarea este încântătoare și fiecare este dispus să împartă cu cei în nevoie. În rugăciunile tale personale, cere-I lui Dumnezeu o viziune a ceea ce poate fi biserica ta prin El. Va fi un concept încântător!
Apoi împărtășește viziunea cu biserica ta. Trezește în inima lor o dorință pentru această biserică visată. Descrie ceva care-i va determina să zică: Vreau să-mi dau viața pentru această cauză! Îmi voi da timpul, banii și talentele pentru acea biserică! Aș vrea să iau parte la așa ceva. Trezește în ei un fel de insatisfacție sfântă cu privire la cum stau lucrurile. Mulți oameni au avut doar speranțe vremelnice cu privire la biserica visurilor și au ales să accepte status-quo-ul, gândind, că așa trebuie să stea lucrurile. Dar cu Domnul Iisus Christos nu trebuie să fie așa. Oferă viziunea bisericii visurilor și oamenii vor rezona cu ea și aceasta va aduce energie în adunare.
5. Construiește relații cu liderii. Cearta sau distanța între lideri este o metodă foarte bună de a conduce biserica în faza de platou sau în cea de declin. Relația dintre lideri are mare influență asupra eficienței organizației pe care o conduc. În biserică, aceasta înseamnă să începem cu îndemnul biblic de a ne iubi unul pe altul ca frați și surori creștine, și a întări aceste relații.
Acesta este cel dintâi pas ce trebuie făcut pentru că liderii de lângă tine ori te vor ajuta ori te vor împiedica, așa că asigură-te că sunteți în aceeași echipă îndreptându-vă către aceeași țintă. Construiește relații puternice cu liderii poziționali (cei cu titluri oficiale) și cu cei influenți (cei care poate nu au un titlu dar influențează semnificativ adunarea).
6. Fii cel care creează lideri. Nimic nu se va întâmpla fără lideri. Liderii sunt acei oameni care slujesc, întăresc sistemul, organizează eforturile grupului, mentorează și instruiesc. Fără lideri la departamentul copii, nu va fi nimeni să ofere viziunea, nimeni să planifice programa, nimeni să predea, nimeni să aibă în grijă țintele ce trebuie îndeplinite. Pe scurt, nu ar exista departamentul pentru copii și nu ar veni nicio familie tânără la biserică. Și dacă procesul de creare a liderilor pare prea solicitant sau obositor, amintește-ți că Isus a investit majoritatea slujirii Sale pământești într-un grup de discipoli, și acei ucenici au condus biserica în puterea Duhului Sfânt după moartea Sa. Investiția în recrutarea, instruirea și împuternicirea liderilor din adunarea ta te va răsplăti din belșug.
7. Începe să îmbunătățești lucrurile. Vei fi surprins de efectul mare adus chiar și de micile îmbunătățiri asupra atmosferei din biserica ta. Aceasta poate fi zugrăvirea unei încăperi, aranjarea spațiului verde sau rearanjarea buletinului bisericii, dar toate aceste aparent mici îmbunătățiri trimit un mesaj măreț: acesta este un loc în care se merită să investești. Aceste îmbunătățiri deasemenea au rolul de a câștiga adunarea, un element necesar pentru o biserică ce va experimenta multă schimbare în următorii câțiva ani. Membri au nevoie să simtă și să vadă că lucrurile déjà încep să se îmbunătățească și că pot avea un simțământ de “mândrie” sănătoasă pentru biserica lor.
8. Îmbunătățește serviciul divin. Înviorarea bisericii este întotdeauna legată de înviorarea închinării. Acest lucru a fost adevărat mereu, dar cu mult mai mult astăzi. După ce au fost chestionați mai mulți membri, a devenit evident că majoritatea sunt flămânzi după o închinare inspiratoare și dinamică. Mulți tânjesc după o întâlnire cu Dumnezeu, să simtă prezența Sa și să trăiască puterea Sa. Atâta timp cât această foame rămâne primară, închinarea va fi criteriul prim după care o biserică este evaluată. Doar pentru acest motiv, ea merită atenție specială. Deși membri sunt doritori să simtă prezența lui Dumnezeu, mulți nu experimentează aceasta în bisericile noastre. Căutând modele de success, devine evident că de fiecare dată când biserica este intenționată cu privire la rugăciune, construirea relațiilor și înviorarea închinării, ea devine sănătoasă și începe să crească. Cercetările actuale sprijinesc acest punct de vedere, demonstrând că serviciul de închinare contribuie mult la evanghelizare, ucenicie și asimilarea de noi membri.
9. Simpifică procesele bisericii. Obiectivul fundamental al structurii bisericii trebuie să fie împlinirea Marii Trimiteri, aducând Vestea Bună a lui Iisus Christos în lume. O strategie simplă de a face evanghelizarea mai atractivă pentru fiecare credincios este să o facem să fie mai abordabilă. Mulți membri consideră structura mai multă ca o barieră pentru slujire. Pentru cei care au idei de slujire sau vor să se implice în programele déjà existente, trebuie îndepărtate orice bariere birocratice. Ar trebui să fie foarte ușor să dai mărturie, să slujești, să fi instruit, să începi ceva nou.
10. Gândește critic. Un timp regulat de reflectare asupra propriei lucrări și cu privire la progresul adunării înspre atingerea viziunii divine este o datorie mult neglijată, dar este necesar să existe o evaluare continuă a ceea ce se face, și să se caute căi mai bune. Probabil că două ore în fiecare săptămână sunt binevenite pentru a reflecta asupra propriei lucrări. Cum te-ai descurcat săptămâna aceasta? Ți-ai atins țintele? Ai împlinit chemarea lui Dumnezeu? Cum poți predica mai bine? Ce poți face pentru a comunica mai bine Evanghelia celor dinăuntru și din afara bisericii? Sunt întâlnirile tale eficiente? Sunt ele cristocentrice și spirituale? Ia-ți timp să meditezi aupra ultimei săptămâni și caută să îmbunătățești, prin harul lui Dumnezeu, săptămâna următoare.
Pe lângă timpul tău personal de reflecție, este folositor să existe discuții asupra punctelor tari și asupra punctelor slabe ale bisericii. Când se întâlnește comitetul, cere-le să te evalueze și să evalueze lucrarea bisericii. Fi deschis la critica și la recomandările lor: oricum ei se gândesc la acestea; poți și tu beneficia de pe urma lor. Același principiu funcționează foarte bine și în alte grupe: comitetul Școlii de Sabat, prezbiterii, departamentul tineret. Să nu gândești niciodată că tot ce ai făcut este desăvârșit, și fii dispus să dai slavă Domnului când oamenii sunt binecuvântați în ciuda imperfecțiunilor. Mai mult de-atât, liderii eficienți practică gândirea critică și nu doar reflectă ideile, planurile, programele sau viziunea altora. Prea adesea pastorii, înnecați de un orar încărcat și doritori să facă o schimbare, folosesc prea puțin o gândire critică și împrumută prea mult. În efortul lor de a crește biserica, ei copiează modelele existente și își concentrează energiile pe promovarea de programe. Astfel, din păcate, programele-nu salvarea de suflere- devin misiunea acelei biserici. Inima lucrării unui lider stă în analiza situației lor particulare, punând întrebări critice și găsind soluții care să împlinească nevoile urgente ale timpului nostru. Pentru un lider spiritual sunt trei întrebări de bază: Unde lucrează acum Dumnezeu, ca să mă alătur Lui? Cum putem fi mai eficienți în ceea ce facem? Ce anume din ceea ce facem nu mai este eficient?
Cea mai mare nevoie a bisericii astăzi nu este un program nou- ci o nouă pasiune; nu să trăim în trecut-ci să ne implicăm în prezent și să avem o viziune cu privire la viitor; nu să ne bazăm pe efortul omenesc- ci pe puterea divină. Misiunea bisercii nu va fi niciodată împlinită prin folosirea metodelor și ideilor omenești, ci doar printr-o legătură cu Domnul Iisus Christos, care a spus că despărțiți de El nu putem face nimic, dar cu El putem face toate lucrurile. Deci pe măsură ce înaintăm în viitor, să mergem cu El. Cele mai bune zile ne stau înainte.
